BISERICA ORTODOXA IZVORUL TAMADUIRII DIN ORADEA BIHOR

CREDINCIOSII BISERICII IZVORUL TAMADUIRII

EVENIMENTE IN VIATA BISERICII IZVORUL TAMADUIRII

INSTITUTUL MISIONAR DE PE LANGA PAROHIA IZVORUL TAMADUIRII

TIPOGRAFIA PAROHIEI ORADEA IZVORUL TAMADUIRII





www.groupromo.ro

groupromo publicitate realizare pagini web - publicitate si promovare online



WikiTools.ro: Page Rank

Promovare Imagine Publicitate


Biserica ortodoxa cu hramul Izvorul Tamaduirii din Oradea






S-au împlinit, de curând, douăzeci de ani de la redeschiderea bisericii Izvorul Tămăduirii din Oradea, după ce vreme de trei decenii a fost zăvorâtă sub teroarea comunismului ateu şi exilată în propria ei vatră, curtea Spitalului Judeţean din capitala Bihorului.
Biserica a purtat emblematic căteva repere istorice distincte: a fost întâiul lăcaş bisericesc ridicat după memorabila Biserică cu Lună, la 150 de ani, şi cea de-a treia din Oradea, alături de cele două catedrale ortodoxe, de la Velenţa şi din Oraşul Nou. În acelaşi timp era întâiul Sion dreptmăritor izvodit din bucuria şi entuziasmul românilor orădeni după înfăptuirea efervescentă a României Mari şi restaurarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei şi prima biserică de spital din Transilvania, totodată ca mărturie elocventă a simţămintelor şi acţiunilor naţionale şi creştineşti ale românilor bihoreni după un mileniu de stăpânire străină şi reîntregirea ţării.



Biserica ortodoxa cu hramul Izvorul Tamaduirii din Oradea

Biserica ortodoxa cu hramul Izvorul Tamaduirii din Oradea


Biserica ortodoxă cu hramul Izvorul Tămăduirii, amplasată în curtea Spitalului Judeţean, a fost construită între anii 1934-1937, în timpul domniei regelui Carol al II-lea, după proiectul realizat de profesorul ing. V. Vlad din Timişoara. Acesta este primul edificiu de cult din Oradea, care a fost ridicat sub stăpânire românească.
Timp de treizeci de ani în perioada comunistă, biserica al cărei hram iniţial a fost Pogorârea Duhului Sfânt, a fost închisă, fiind redeschisă în ziua de 24 februarie 1991.
Mobilierul bisericii a fost executat la Şcoala de Arte şi Meserii din Oradea, iar pictura iconostasului de profesorul N. Irimie.
Între anii 1990-1991, a fost refăcut acoperişul, iar între 1991-1992 a fost realizată pictura în tehnica tempera, de către pictorii Ioan şi Daniela M.



Biserica „Izvorul Tămăduirii” din Oradea la fericit moment aniversar

Biserica „Izvorul Tămăduirii” din Oradea la fericit moment aniversar



Pr. Dorel Octavian Rusu


S-au împlinit, de curând, douăzeci de ani de la redeschiderea bisericii Izvorul Tămăduirii din Oradea, după ce vreme de trei decenii a fost zăvorâtă sub teroarea comunismului ateu şi exilată în propria ei vatră, curtea Spitalului Judeţean din capitala Bihorului.
Biserica a purtat emblematic căteva repere istorice distincte: a fost întâiul lăcaş bisericesc ridicat după memorabila Biserică cu Lună, la 150 de ani, şi cea de-a treia din Oradea, alături de cele două catedrale ortodoxe, de la Velenţa şi din Oraşul Nou. În acelaşi timp era întâiul Sion dreptmăritor izvodit din bucuria şi entuziasmul românilor orădeni după înfăptuirea efervescentă a României Mari şi restaurarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei şi prima biserică de spital din Transilvania, totodată ca mărturie elocventă a simţămintelor şi acţiunilor naţionale şi creştineşti ale românilor bihoreni după un mileniu de stăpânire străină şi reîntregirea ţării.

Sub lumina Catedralei cu Soare

O dată cu instaurarea administraţiei româneşti în Bihor şi repunerea în drepturi a legiuitului scaun episcopal ortodox, în 1919, una din cele mai arzătoare dorinţe ale orădenilor a fost să înalţe o nouă catedrală episcopală, pe măsura demnităţii vremurilor noi. Acelaşi ideal i-a însufleţit şi pe fraţii lor din toate marile oraşe de la graniţa de vest, Timişoara, Arad, Satu Mare, Baia Mare şi Sighet, căci toţi vedeau în aceste mult dorite catedrale puternice cetăţi de strajă în apărarea credinţei şi hotarelor ţării îndelung pătimitoare.
Condiţiile materiale foarte grele de după primul război mondial au întârziat însă punerea în aplicare la Oradea a acestor planuri, astfel că s-a hotărât să nu se mai aştepte până va fi posibilă înălţarea unei maiestuoase catedrale, ci să se pornească zidirea unor biserici mai mici în străvechea urbe, ceea ce s-a şi petrecut.
Aşa se face că din iniţiativa venerabilului episcop-ctitor Roman Ciorogariu, a directorului Spitalului Central, dr. Romulus Costa, membru în Adunarea Eparhială a Episcopiei şi a duhovnicului spitalelor, pr.Traian Şulea, s-a început lucrarea frumoasei biserici din curtea spitalului. Iată cu ce sugestive cuvinte descria atunci acest moment însemnat Legea Românească, foaia Episcopiei orădene:
„Acceptând de nevoie situaţia neprielnică, suflarea ortodoxă din Eparhie, zăgăzuită în dorul ei de a avea cât mai curând o Catedrală plănuită, şi-a deşertat comoara de simţire creştinească în frumuseţea de biserică din Curtea Spitalului. Autoritatea bisericească, judeţul, municipiul Oradea, Societatea femeilor ortodoxe, conducerea Spitalului, toate satele bihorene, într-o revărsare a spiritului de jertfă, au lucrat mână în mână ca să înzestreze eparhia cu una din cele mai frumoase biserici, adevărată capodoperă a arhitecturii bizantine. Astfel privită, biserica din curtea Spitalului găteşte calea mândrei catedrale pe care o aşteptăm.”
Evenimentul sfinţirii locului şi punerea pietrei fundamentale pentru noul sfânt lăcaş s-a împlinit la praznicul Rusaliilor din anul 1934, 27 mai, şi a prilejuit o impresionantă suită de manifestări ale simţămintelor creştineşti şi naţionale ale românilor ortodocşi. Ele au început cu slujba Sfintei Liturghii, împreunată cu Vecernia Cincizecimii, săvârşite în cele două catedrale orădene, după care, de la Biserica cu Lună s-a pornit o mare procesiune, având în frunte un sobor de preoţi şi diaconi în veşminte, încununaţi de Arhipăstorul eparhiei, Roman Ciorogariu, Nestorul ierarhilor români din acea vreme, împreună cu toiagul bătrâneţelor sale, arhiereul-vicar Andrei Magieru. Urma o foarte lungă coloană alcătuită din autorităţile civile şi militare, între care s-au distins Constantin Anghelescu, ministrul instrucţiunilor şi cultelor, Ioan Picu Băncilă, prefectul judeţului, gen. Atanasiu Negulescu, primarul Orăzii, dr. Romulus Costa, directorul Spitalului, gen. Cica, comandantul garnizoanei, prof. Teodor Neş, dr. Alexandru Haşaş, inspector general veterinar, Veturia Candrea şi Sofia Mihulin, prezidentele Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române, N. Suciu, directorul Băncii Naţionale, apoi mulţi intelectuali, comercianţi, tineri de la şcolile orădene îmbrăcaţi în costume naţionale, o mulţime de credincioşi din toate cartierele oraşului, purtând drapele tricolore şi prapori, cu cântări bisericeşti.
Slujba de sfinţire, cu răspunsurile date de corul Academiei Teologice condus de prof. Cornel Givulescu, precum şi cuvântările vibrante au înălţat pe toţi cei prezenţi, întărind imboldul de a contribui la edificarea sfântului lăcaş.
După această solemnitate, s-a refăcut coloana procesiunii, îndreptându-se spre Piaţa Unirii, din centrul oraşului, la statuia regelui Ferdinand, unde s-a săvârşit slujba religioasă a sfinţirii steagurilor cercetaşilor. Apoi a fost inaugurată cu entuziasm Şcoala primară nr. 10 din Oradea, prima şcoală românească zidită după reîntregirea ţării.
Seara, în sala Teatrului Regina Maria, a avut loc un program artistic al tuturor şcolilor româneşti din Oradea şi un concert al corului Academiei Teologice.
Pentru aceea vreme, o asemenea manifestare românească publică având o astfel de amploare era un lucru cu totul deosebit. S-a ajuns atât de greu la această libertate deplină încât orice prilejuri de exprimare a sentimentelor naţionale erau trăite ca momente de mare birunţă şi sărbătoare.

Prima biserică ortodoxă orădeană din România Mare

Sub auspiciile acestui entuziasm general, lucrările de zidire au început încă în vara anului 1934, finalizându-se în 1937. Cinci factori s-au implicat îndeosebi pe tot parcursul construcţiei: Prefectura, Primăria, Episcopia şi Societatea Femeilor Ortodoxe, care au colectat sume nu numai din Oradea, ci şi din majoritatea satelor bihorene ce erau şi ele deservite de Spitalul Central, cum se numea atunci. Lucrarea a fost sprijinită financiar şi de către cele mai de seamă instituţii, firme private româneşti şi mulţi buni credincioşi din Oradea.
Proiectul bisericii a fost realizat de arhitectul timişorean Victor Vlad (1889-1967), iar şantierul de construcţie a fost condus de inginerul Alexandru Gavra. Lucrările s-au executat în ritm susţinut, astfel că în primăvara anului 1937 lăcaşul a fost desăvârşit.
Arhitectura bisericii se încadra întru totul stilului bizantin, pe un plan în formă de cruce grecească, având o navă, două abside laterale şi una frontală, a altarului. Întregul edificiu are o lungime de 19,45 m, o lăţime de 11,65 m şi o înălţime totală de 17,50 m. Bolta culminează cu o zveltă cupolă luminoasă, patru turnuleţe jur-împrejur, dintre care unul mai mare slujeşte drept clopotniţă. Este prevăzută cu cor, un pridvor cu coloane, uşi centrale, una laterală şi o uşă mică la sfântul altar.
Întregul mobilier şi stranele sculpatate, iconostasul şi candelabrul masiv s-au lucrat la Şcoala de Arte şi Meserii din Oradea, aflată sub tutela Episcopiei şi având ca preşedinte de onoare pe episcopul Roman Ciorogariu. Biserica a fost pictată de profesorul Nicolae Irimie de la Liceul „Emanuil Gojdu” cu icoane medalion în locurile mai însemnate, ca şi icoanele de la iconostas. El a pictat şi bisericile bihorene din Ceica, Chişirid, Salonta, Bicăcel, Biharia, Tărian şi Beznea.
De acum toate erau împlinite. Întâmplător sau nu, toţi cei care au pus sufletul, jertfa şi umărul pentru ridicarea şi înfrumuseţarea noului Sion erau români. Era aşadar, precum s-a gândit şi s-a dorit, o biserică pe de-a-ntregul românească.
Mai avea nevoie doar de roua harului sfinţitor care s-o înveşmânteze cu putere de sus şi s-o hărăzească binecuvântatei sale misiuni. Acest eveniment s-a împlinit la 6 iunie 1937, prin tânărul şi preavrednicul urmaş al vlădicului Roman Ciorogariu, episcopul Nicolae Popoviciu, într-o atmosferă de mare bucurie generală, ce însufleţea toată floarea oficialităţilor şi intelectualităţii locale, în mijlocul unei mulţimi entuziaste de credincioşi.
Într-o vibrantă cuvântare, Preasfinţitul Nicolae şi-a exprimat deosebita bucurie că a venit să sfinţească cea dintâi biserică ortodoxă ctitorită sub stăpânirea românească în Oradea şi primul sfânt locaş din Ardeal destinat unui aşezământ spitalicesc:
„Cu sufletele ridicate pe aripi de rugăciune ne-am apropiat azi de tronul ceresc, ca să ne întărească şi ca să ne dea putinţa altor izbânzi ale spiritului nostru naţional şi creştinesc. Cei care vor păşi pragul acestui lăcaş se vor pune sub oblăduirea lui Hristos, primind putere din puterea lui şi credinţă din credinţa Lui, care vor spori puterea de muncă şi sacrificiu a celor chemaţi să aline şi să tămăduiască cu ştiinţa lor medicală durerile trupeşti.
Dar această primă înfăptuire a spiritului românesc aici la graniţă mai are şi o altă semnificaţie. Este avertismentul categoric pe care îl trimitem duşmanilor ce pescuiesc în apă tulbure că nimic, afară de puterea lui Dumnezeu, nu va putea să ne urnească din stăpânirea pământului românesc, pe care sângele eroilor l-au stropit cu îmbelşugare, iar oasele martirilor l-au fecundat.
Bihorul a dat măsura energiilor creatoare de care dispune, punându-se în fruntea înfăptuirilor de mare preţ. După exemplul de azi, va mai trebui să dea încă un exemplu de încordare şi armonie, pentru realizarea Catedralei Ortodoxe, care să însemne piatra de hotar a neclintirii neamului românesc şi a patriei noastre întregite şi indestructibile.”
După înălţătoarele momente ale sfinţirii, biserica spitalului şi-a început cu entuziasm misiunea ei sacramentală şi lucrearea ei specifică în mijlocul bolnavilor. Părintele Traian Şulea, aşa cum a pus suflet în toată perioada construirii ei, acum când idealul era împlinit, a depus multă osârdie în slujirea sa, iniţiind şi rodnice acţiuni caritabile pentru ajutorarea săracilor internaţi în spitale.

Întâiul calvar al bisericii

Dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial şi consecinţele dezastruoase ale fatidicului Dictat de la Viena din 30 august 1944, ce recompensa stăruitoarele pretenţii teritoriale ale Ungariei horthyste pentru devotamentul şi sprijinul ei faţă de politica revanşardă a Germaniei şi Italiei, au lovit puternic şi Episcopia Ortodoxă a Oradiei, expulzată la Beiuş, cu preoţi alungaţi şi refugiaţi, cu multe biserici vandalizate ori închise. Se urmărea cu brutalitate pe toate căile, maghiarizarea forţată a românilor, inclusiv pe tărâm confesional.
Între preoţii refugiaţi din calea urgiei s-a numărat şi părintele Traian Şulea, iar noul director maghiar al Spitalului Central a dispus închiderea frumoasei biserici din curte, ameninţând că o va transforma în morgă.
La 12 aprilie 1941, guvernul de la Budapesta, reluând un proiect mai vechi hotărăşte înfiinţarea unei Episcopii ortodoxe maghiare, similare Episcopiei greco-catolice de Hajdudorog, care să înglobeze parohiile din Ardealul cedat, unde, de voie ori de nevoie, să se slujească în limba maghiară.
O astfel de parohie ortodoxă maghiară a fost înfiinţată fictiv şi la Oradea, în decembrie 1941, iar biserica spitalului a fost pusă cu forţa la dispoziţia ei, cu tot protestul preotului Valeriu Ioja, duhovnicul spitalelor după refugierea lui Traian Şulea.
Desigur, fiind o enorie artificial creată, parohia n-a fiinţat, dar biserica a rămas închisă, până la alungarea stăpânirii horthyste, după stingerea conflagraţiei mondiale.

Zăvorâtă şi exilată în propria ei vatră

Prea curând însă a venit războiul cel dintre noi, stârnit de puterea sovietică, a cărui dominaţie a impus şi în România regimul comunist al celor fără de Dumnezeu. Împotriva lui s-a ridicat cu rezistenţă făţişă şi neîncovoiată unul din cei mai înverşunaţi adversari din sânul Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Nicolae Popoviciu, care a luat poziţii ferme împotriva tuturor acţiunilor puterii „democrat-populare” ce căuta să îngrădească şi chiar să suprime viaţa religioasă şi să-L scoată pe Dumnezeu din sufletul şi viaţa oamenilor.
Urmărit îndeaproape de securitate şi cu mulţi duşmani înfipţi în coasta sa, demnul ierarh orădean n-a cedat nici o iotă şi nici o cirtă din crezul său, drept pentru care a fost înlăturat brutal din scaun şi exilat cu domiciliu forţat la Mănăstirea Cheia din Prahova.
După deschiderea bisericii, în anul 1945, aici au slujit preoţii Valeriu Ioja, Miron Măruşca şi Ilie Feier, în condiţii din ce în ce mai grele. Deşi primise statut de parohie, nu avea o enorie stabilă, iar întregirea salariului preotului se făcea prin ajutoarele financiare oferite de parohiile din cuprinsul Crişanei şi din Fondul Central Misionar. Între cântăreţii stranei a fost şi Augustin Popovici, tatăl cunoscutului scriitor Titus Popovici.
Cercul restricţional din jurul bisericii s-a strâns tot mai mult, până când autorităţile au luat măsura autoritară de închidere definitivă, sub motivaţia că acest lăcaş de cult funcţionează în cadrul unei instituţii publice de stat, cum era Spitalul.
Modalitatea punerii în aplicare a acestei cumplite decizii silnice a fost tipică acelei perioade staliniste. În anul 1961, într-o sâmbătă seara, doi trimişi ai securităţii au venit acasă la preotul Spitalului şi l-au somat să le predea cheile bisericii, aducându-i la cunoştinţă interdicţia oficială de a se mai sluji în acest lăcaş.
Şi astfel, frumoasa biserică, ce avea o destinaţie profund umană şi creştină, a rămas zăvorâtă şi întemniţată într-o sihăstrie atât de nedreaptă timp de trei decenii.

O încercare de izbăvire a lăcaşului mult pătimitor

În anul 1987, episcopul Vasile Coman, care a cârmuit eparhia cu strategii practice şi eficace şi ştia să găsească soluţii optime în orice fel de situaţii dificile, după mai multe încercări zadarnice de a desfereca lăcaşul martir, s-a gândit la o strămutare a bisericii într-un cartier dens din zona de vest a Oradiei, precum şi în Bucureşti, în acea vreme, autorităţile au acceptat mutarea prin translare pe şine a unor biserici ce stăteau în calea proiectelor megalomane de urbanism socialist. Ierarhul a ales strategia strămutării doar pe hârtie, sub paravanul căreia Episcopia ar fi construit în zona aleasă o biserică frumoasă şi încăpătoare, pentru care s-au şi pregătit fondurile necesare. Edificiul vechi ar fi rămas la locul lui, aşteptând vremurile unei minuni a reînvierii sale. Pentru camuflarea acţiunii, vlădica Vasile a dispus ca toate obiectele din biserică şi mobilierul cu stranele să fie duse la Mănăstirea Izbuc. Frumosul iconostas a fost dăruit noii biserici ridicate în parohia Mihai Bravu, unde se află şi azi.
După obţinerea avizului favorabil al primului secretar al judeţului Bihor, totul părea că merge ca la carte, dar acele vremuri erau sub amprenta arbitrariului. Probabil pentru a nu crea un precedent în ceea ce priveşte extinderea şi în provincie a ceea ce s-a petrecut în capitală cu mutarea unor biserici, de la Departamentul Cultelor (sau Ocultelor, cum se şoptea pe atunci) a venit un răspuns laconic adresat Episcopiei în care se spunea sec şi rece că „mutarea bisericii din curtea Spitalului nu este oportună!”
Nu se mai putea face nimic pentru ea şi biserica a mai rămas încă un timp în dureroasa ei aşteptare.


Redeschiderea şi sfinţirea din nou a bisericii

„Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27). Revoluţia din decembrie 1989 a descătuşat şi chingile libertăţii Bisericii noastre, aşa încât a venit şi nesperata vreme a izbăvirii îndelung pătimitorului lăcaş. Vlădicul Vasile a hotărât de astă dată aşa cum i-a dictat conştiinţa misiunii sale şi nu cum au dictat odinioară forurile politice, astfel că a purces neîntârziat la acţiunile hotărâte pentru redeschiderea şi înnoirea bisericii Spitalului, spre a-şi putea relua binecuvântata ei slujire. După întocmirea documentaţiilor tehnice, Episcopia a angajat şi a finanţat lucrările de reparaţii capitale exterioare şi la acoperiş şi astfel biserica şi-a recăpătat înafară frumoasa înfăţişare pe care a avut-o la târnosirea ei, în 6 iunie 1937,



Biserica ortodoxa cu hramul Izvorul Tamaduirii din Oradea , preot paroh Rusu Octavian Dorel , Institut Misionar Ortodox , tipar , tiparituri , tipografie ieftina Oradea

Biserica ortodoxa cu hramul Izvorul Tamaduirii din Oradea , preot paroh Rusu Octavian Dorel , Institut Misionar Ortodox , tipar , tiparituri , tipografie ieftina Oradea Biserica ortodoxa cu hramul Izvorul Tamaduirii din Oradea , preot paroh Rusu Octavian Dorel , Institut Misionar Ortodox , tipar , tiparituri , tipografie ieftina Oradea Biserica ortodoxa cu hramul Izvorul Tamaduirii din Oradea , preot paroh Rusu Octavian Dorel , Institut Misionar Ortodox , tipar , tiparituri , tipografie ieftina Oradea



www.crisulrepede.ro www.protopopiat-oradea.ro www.groupromo.ro www.ortodox.bihor.ro www.bihor.ro www.biserici-din-lemn.bihor.ro